VDCC
Către mai marele cântăreţilor – Un psalm al fiilor lui Core1
luaţi aminte, toţi locuitorii lumii:
2mici şi mari,
bogaţi şi săraci!
3Gura mea va vorbi cuvinte înţelepte,
şi inima mea are gânduri pline de judecată.
4Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sunt insuflate,
îmi încep cântarea în sunetul harpei.
5Pentru ce să mă tem în zilele nenorocirii,
când mă înconjoară nelegiuirea potrivnicilor mei?
6Ei se încred în avuţiile lor
şi se fălesc cu bogăţia lor cea mare.
7Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul,
nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării.
8Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată.
9Nu vor trăi pe vecie,
nu pot să nu vadă mormântul.
10Da, îl vor vedea: căci înţelepţii mor,
nebunul şi prostul deopotrivă pier
şi lasă altora avuţiile lor.
11Ei îşi închipuie că veşnice le vor fi casele,
că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac,
ei, care dau numele lor la ţări întregi.
12Dar omul pus în cinste nu dăinuie,
ci este ca dobitoacele care se taie.
13Iată ce soartă au ei, cei plini de atâta încredere,
precum şi cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor. – (Oprire)
14Sunt duşi ca o turmă în Locuinţa morţilor,
îi paşte moartea,
şi în curând oamenii fără prihană îi calcă în picioare:
li se duce frumuseţea, şi Locuinţa morţilor le este locaşul.
15Dar mie, Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din Locuinţa morţilor,
căci mă va lua sub ocrotirea Lui. – (Oprire)
16Nu te teme când se îmbogăţeşte cineva
şi când i se înmulţesc vistieriile casei;
17căci nu ia nimic cu el când moare:
vistieriile lui nu se coboară după el.
18Să se tot creadă omul fericit în viaţă,
să se tot laude cu bucuriile pe care şi le face,
19căci tot în locuinţa părinţilor săi va merge
şi nu va mai vedea lumina niciodată.
20Omul pus în cinste, şi fără pricepere,
este ca dobitoacele pe care le tai.
© Societatea Biblică Interconfesională din România
SCH2000
Psalm 491Dem Vorsänger. Von den Söhnen Korahs. Ein Psalm.2Hört dies, ihr Völker alle, horcht doch auf, alle Bewohner der Welt,3ihr Menschenkinder und Herrensöhne, alle miteinander, reich und arm!4Mein Mund soll Weisheit reden und das Denken meines Herzens verständig sein.5Ich will mein Ohr zu einer Gleichnisrede neigen und beim Lautenspiel mein Rätsel eröffnen.6Warum sollte ich mich fürchten zur bösen Zeit, wenn mich die Missetat meiner Verfolger umringt?7Sie verlassen sich auf ihr Vermögen und prahlen mit ihrem großen Reichtum.8Und doch vermag kein Bruder den anderen zu erlösen; er kann Gott das Lösegeld nicht geben9– zu teuer ist die Erlösung ihrer Seelen, er muss davon abstehen auf ewig! –,10damit er für immer leben könnte, die Grube nicht sähe.11Denn er sieht ja, daß die Weisen sterben, der Tor und der Narr kommen miteinander um und müssen ihr Vermögen andern überlassen.12Ihr Trachten ist, daß ihre Häuser ewig bestehen sollen, ihre Wohnungen auf alle Geschlechter hin; sie nennen Ländereien nach ihrem Namen.13Aber der Mensch in seiner Pracht bleibt nicht; er gleicht dem Vieh, das umgebracht wird.14Dieser ihr Weg ist ihre Torheit, und doch haben ihre Nachkommen Wohlgefallen an ihren Worten. (Sela.)15Herdenweise sinken sie ins Totenreich hinab; der Tod weidet sie, und die Redlichen werden am Morgen über sie herrschen. Das Totenreich verzehrt ihre Gestalt fern von ihrer Wohnung.16Aber Gott wird meine Seele aus der Gewalt des Totenreichs erlösen; denn er wird mich aufnehmen! (Sela.)17Fürchte dich nicht, wenn einer reich wird, wenn die Herrlichkeit seines Hauses groß wird;18denn bei seinem Tod nimmt er das alles nicht mit, seine Herrlichkeit fährt ihm nicht nach!19Denn er preist sich glücklich, solange er lebt – und man lobt dich, wenn es dir gut geht! –,20bis auch er eingehen wird zum Geschlecht seiner Väter, die in Ewigkeit das Licht nicht sehen.21Der Mensch, der in [seiner] Pracht lebt und doch ohne Einsicht ist, er gleicht dem Vieh, das umgebracht wird!