VDCC
1
Vezi tu pe cerboaice când fată?
2Numeri tu lunile în care sunt însărcinate
şi cunoşti tu vremea când nasc?
3Ele se pleacă, fată puii
şi scapă iute de durerile lor.
4Puii lor prind vlagă şi cresc sub cerul slobod,
pleacă şi nu se mai întorc la ele.
5Cine a lăsat slobod măgarul sălbatic,
izbăvindu-l de orice legătură?
6I-am dat ca locuinţă pustiul
şi pământul sărac ca locaş.
7El râde de zarva cetăţilor
şi n-aude strigătele stăpânului, care-l mână.
8Străbate munţii ca să-şi găsească hrana
şi umblă după tot ce este verde.
9Vrea bivolul sălbatic să fie în slujba ta?
Şi stă el noaptea la ieslea ta?
10Îl poţi lega tu cu o funie, ca să tragă o brazdă?
Merge el după tine, ca să grăpeze bulgării din văi?
11Te încrezi tu în el, pentru că puterea lui este mare?
Şi-i laşi tu grija lucrărilor tale?
12Te laşi tu pe el, pentru căratul roadelor tale,
ca să le strângă în aria ta?13
de-ai zice că este aripa şi penişul berzei.
14Dar struţoaica îşi încredinţează pământului ouăle
şi le lasă să se încălzească în nisip.
15Ea uită că piciorul le poate strivi,
că o fiară de câmp le poate călca în picioare.
16Este aspră cu puii săi de parcă nici n-ar fi ai ei.
Că s-a trudit degeaba, nu-i pasă nicidecum!
17Căci Dumnezeu nu i-a dat înţelepciune
şi nu i-a făcut parte de pricepere.
18Când se scoală şi porneşte,
râde de cal şi de călăreţul lui.19
şi-i îmbraci gâtul cu o coamă ce fâlfâie?
20Tu-l faci să sară ca lăcusta?
Nechezatul lui puternic răspândeşte groaza.
21Scurmă pământul şi, mândru de puterea lui,
se aruncă asupra celor înarmaţi;
22îşi bate joc de frică, nu se teme
şi nu se dă înapoi dinaintea sabiei.
23Zăngăneşte tolba cu săgeţi pe el,
suliţa şi lancea strălucesc,
24fierbe de aprindere, mănâncă pământul,
n-are astâmpăr când răsună trâmbiţa.
25La sunetul trâmbiţei parcă zice:
„Înainte!”
De departe miroase bătălia,
glasul ca de tunet al căpeteniilor şi strigătele de luptă.26
şi îşi întinde aripile spre miazăzi?
27Oare din porunca ta se înalţă vulturul
şi îşi aşază cuibul pe înălţimi?
28El locuieşte în stânci,
acolo îşi are locuinţa, pe vârful zimţat al stâncilor şi pe vârful munţilor.
29De acolo descoperă el prada
şi îşi cufundă privirile în depărtare după ea.
30Puii lui îi beau sângele;
şi acolo unde sunt hoituri, acolo-i şi vulturul.”
© Societatea Biblică Interconfesională din România
SCH2000
1Kennst du die Zeit, da die Steinböcke gebären, oder hast du beobachtet, wann die Hindinnen kreißen?2Zählst du die Monate, die sie erfüllen müssen, und weißt du die Zeit ihres Gebärens?3Sie kauern sich nieder, werfen ihre Jungen und sind ihre Wehen los.4Ihre Jungen erstarken, wachsen im Freien auf, verlassen sie und kommen nicht mehr zurück.5Wer hat den Wildesel frei laufen lassen, und wer hat die Fesseln des Wildlings gelöst,6dem ich die Steppe zur Wohnung angewiesen habe, das salzige Land zum Aufenthalt?7Er lacht über den Lärm der Stadt, und das Geschrei des Treibers hört er nicht;8er ersieht sich die Berge zu seiner Weide und spürt allen grünen Kräutern nach.9Wird der Büffel willig sein, dir zu dienen? Bleibt er an deiner Krippe über Nacht?10Führst du den Büffel in der Furche an einem Strick, oder wird er hinter dir her die Talgründe eggen?11Vertraust du ihm wegen seiner großen Kraft und überlässt du ihm deine Arbeit?12Rechnest du auf ihn, daß er deine Saat einbringt oder deine Tenne füllt?13Die Straußin schwingt fröhlich ihre Flügel; sind es aber treue Schwingen und Federn?14Denn sie überlässt ihre Eier der Erde und lässt sie im Sand ausbrüten.15Sie vergisst, daß ein Fuß sie zertreten und das Getier des Feldes sie zermalmen kann.16Sie ist hart gegen ihre Jungen, als gehörten sie ihr nicht; es macht ihr keinen Kummer, wenn sie sich umsonst abgemüht hat;17denn Gott ließ sie die Weisheit vergessen und hat ihr keinen Verstand zugeteilt.18Kommt aber die Zeit, da sie in die Höhe schnellt, so verlacht sie Ross und Reiter.19Hast du dem Ross Stärke verliehen und seinen Hals mit der Mähne umhüllt?20Bringst du es zum Springen wie eine Heuschrecke? Sein stolzes Schnauben klingt schrecklich!21Es scharrt den Boden, freut sich seiner Stärke; es zieht los, den Waffen entgegen;22es lacht über die Furcht, ist unverzagt und weicht vor dem Schwert nicht zurück;23über ihm klirrt der Köcher, die Klinge von Speer und Wurfspieß.24Mit wildem Lauf und Ungestüm verschlingt es den Boden und bleibt nicht stehen, wenn das Schopharhorn ertönt;25sooft das Schopharhorn erklingt, ruft es: Hui! Von ferne wittert es die Schlacht, die Donnerstimme der Heerführer und das Kriegsgeschrei.26Bewirkt dein Verstand, daß der Habicht fliegt und seine Flügel nach Süden ausbreitet?27Schwingt sich auf dein Geheiß der Adler empor und legt sein Nest in der Höhe an?28Er wohnt in Felsspalten und horstet dort, auf Felsenzacken und Bergesspitzen.29Von dort aus erspäht er sich Beute, seine Augen schweifen weit umher;30seine Jungen schlürfen Blut, und wo Erschlagene liegen, da ist er.