Biblia

Averea şi cinstea sunt tot deşertăciuni1Este un rău pe care l-am văzut sub soare şi care se întâlneşte des între oameni.
2Este, de pildă, un om căruia i-a dat Dumnezeu avere, bogăţii şi slavă, aşa că nu-i lipseşte nimic din ce-i doreşte sufletul, dar Dumnezeu nu-l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele: aceasta este o deşertăciune şi un rău mare.
3Chiar dacă un om ar avea o sută de copii şi ar trăi mulţi ani – oricât de mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui – dar, dacă nu i se satură sufletul de bunătăţile agonisite de el şi dacă nici de înmormântare n-are parte, eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el.
4Căci aceasta din urmă piere odată cu venirea ei, se duce în întuneric, şi numele îi rămâne acoperit cu întuneric;
5n-a văzut, nici n-a cunoscut soarele; şi de aceea este mai bine de ea decât de omul acela.
6Şi de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel de om, fără să se bucure de fericire, nu merg toate la un loc?7Toată truda omului este pentru gura lui, şi totuşi poftele nu i se împlinesc niciodată.
8Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are nenorocitul care ştie să se poarte înaintea celor vii?
9Mai bine ce vezi cu ochii decât frământare de pofte neîmplinite: şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.
10Ce este omul se cunoaşte după numele care i s-a dat demult: se ştie că este din pământ, şi nu poate să se judece cu Cel ce este mai tare decât el.11Căci, chiar dacă face multă vorbă, care doar înmulţeşte deşertăciunea, ce folos are omul din ea?
12Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă, pe care le petrece ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?